Apr 23, 2012

Intouchables (2011) - Guest-post de Teodora Apostol

Nota IMDB: 8.5/10 (9 de la Teodora)
Regia: Olivier Nakache, Eric Toledano
Gen: comedie, dramă

Morala Teodorei: În fața bolilor și a nenorocirilor suntem cu toții egali, indiferent de etnie, sex, culoarea pielii sau poziție socială. Trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă, să apreciem ceea ce avem și să încercăm să găsim de fiecare dată germenele de optimism care se află în miezul lucrurilor.

Stimați cititori,
Nimic nu-mi face plăcere mai mare decât aceea de a descoperi oameni pasionați de cinematografie care împărtășesc și cu noi o frântură din gândul lor. Am fost foarte fericită când Teodora Apostol de la Despre filme mi-a onorat invitația de a scrie o recenzie pentru Cinematecă! Pune foarte multă pasiune în ceea ce face, lucru care mă determină să revin pe blogul ei și să-i citesc cronicile cu deosebit interes. Condeiul îi este prieten de fiecare dată. Pe de altă parte, mă determină să ridic standardul propriilor recenzii și să mă întreb, înciudată uneori, ”De unde i-a venit ideea asta?” Când mi-a confirmat că și pe ea o încearcă sentimente similare atunci când îi lecturează pe alții din blogosfera cinefilă, am realizat cât de bine ne completăm reciproc și câtă nevoie avem unii de ceilalți. O felicit pentru munca ei, de apreciat nu numai din perspectiva rezultatelor, ci și din a faptului că prea puținul timp liber pe care îl are la dispoziție nu o împiedică să ne împărtășească lucruri minunate . O mostră sinceră de pasiune care merită toate laudele și încurajările! Vă recomand să-i citiți recenzia - We Need to Talk About Kevin.


Sentimentul pe care îl ai în timpul filmului își face simțită prezența mult timp după genericul de final, prelingându-se pe durata a mai multe zile. Nici nu mai țin minte când a fost ultima dată când am avut această senzație persistentă, multiplă, după vizionarea unui film. Împăcare, serenitate, bucurie de a trăi - toate astea și ceva mai mult ne oferă Intouchables.
Cu un succes zdrobitor la public, Intouchables a depășit 19 milioane de spectatori la nivel internațional (and keep counting!), plasându-se pe locul doi în topul celor mai vizionate filme franțuzești - după Bienvenue chez les Ch'tis (2008), surclasând Marea Hoinareală din 1966 cu Louis de Funès - și pe locul trei în Box Office-ul francez (pe locul intâi e Titanicul, bineînțeles).
Și acum, întrebarea care decurge firesc din toate aceste informații este: ce are, domnule, filmul ăsta, de vorbește toată lumea despre el? De obicei, producțiile cu mare succes la public nu alunecă prea bine pe gâtul criticilor... Intouchables ce gust și consistență o avea?

Dintr-un foc, toată lumea l-a plasat alături de Le Scaphandre et le papillon și de Mar adentro, pentru că vorbește pe aceeași limbă despre un handicap grav: neputința de a te mișca. Și nu este vorba de ceva temporar, ci despre o traumă fizică permanentă pentru care nu ai răgazul să te pregătești - un dar pe care viața ți-l ia înapoi, fără drept de apel.
Povestea e cu atât mai tragică, cu cât este inspirată de un caz real. Olivier Nakache și Eric Toledano au fost impresionați de povestea lui Philippe Pozzo di Borgo, tetraplegic din cauza unui accident de parapantă. Pentru cine nu știe, tetraplegic înseamnă paralizat de la gât în jos, din cauza leziunii coloanei: Philippe poate să își miște doar capul, și controlează mișcările scaunului cu rotile suflând într-un dispozitiv special. Sentință pe viață.
Dar chiar dacă limba este aceeași, intonația este schimbată, iar accentele cad diferit. Intouchables alege o altfel de abordare, și tocmai de aici succesul uriaș pe care îl are. Personajul nostru este un tip "putred de bogat" care nu mai are pentru ce sa trăiască - asta până când îl cunoaște pe Driss, un tip nonconformist, certat cu legea și cu bunele maniere, însă care debordează de energie și de poftă de viață.
Optimismul molipsitor combinat cu umorul se transformă în medicamentul perfect pentru cineva care este condamnat să fie spectatorul propriei vieți - sau ce a mai rămas din ea. Astfel, Philippe (re)descoperă bucuria de a trăi, de a râde, de a gândi pozitiv și, da, de a iubi din nou. (By the way: habar n-aveam că tetraplegicii pot avea copii...)
Întâlnirea intempestivă dintre cei doi se lasă nu cu scântei, ci cu foc de artificii. Asistăm la un regal de bună dispoziție, cu muzică de calitate (coloana sonoră e semnată de Ludovico Einaudi) și talent cât cuprinde, dozate perfect și imbinate ca la carte.
Pe tot parcursul filmului am zâmbit reținut, am oftat, am zambit larg, am râs cu poftă, m-am delectat cu replicile absolut savuroase și am tremurat de frica finalului. Da, da, mă temeam că după atâta ras... știți voi.
Nu îmi plac spoilerele, așa că nu voi sufla un cuvințel în legătură cu asta...
Ce ar mai fi de zis? Intouchables nu are un personaj principal, ci două; tandemul François Cluzet - Omar Sy funcționează ireproșabil și nu îmi pot imagina pe altcineva în locul lor. Voi lăsa deoparte comparațiile uzate de toată lumea, de genul ilustrarea celor două handicapuri diferite (social și fizic) care se completează unul pe altul blablabla...
Acum am înțeles obsesia celor doi regizori pentru Sy, actorul-fetiș din filmele lor (Tellement proches, Those Happy Days). Și am înțeles și de ce acesta i-a suflat lui Jean Dujardin premiul César pentru interpretare.
Unii au comentat că e o comedie populisăa care (se) folosește (de) clisee. Alții, că poate fi interpretat dintr-o perspectivă rasistă. Adică de ce toți bogătașii sunt albi și toti negrii fură și îi caftesc pe ceilalți, și ce, dacă ești din ghetou nu ai auzit de Vivaldi?!?...
In fond, suntem înconjurați de clișee, până și viața noastră este un clișeu, de la un capăt la altul: ne naștem, trăim și murim. Spuneți-mi voi un clișeu mai tare ca ăsta.

P.S. Coloana sonoră, eclectică și superbă, o găsiți pe aici. Într-o amestecătură insolită, George Benson, Nina Simone, Terry Callier, Vivaldi, Weber, Chopin, Mozart și, bineînțeles, Earth Wind and Fire - Boogie Wonderland.